Duminica Romaneasca

„E dimineaţă de duminică românească, în care întreaga naţiune zace încă ignorând zorile întârziate prin Carpaţi. Un moment unic în care „treji” sunt doar petrecăreţii ce-au ajuns în prelungiri, delectându-şi gradele alcoolului cu Guţă sau Vijelie, filozofând despre
dispariţia Elodiei.

Dunărea trece cucăind pe propriile valuri, deranjată de câte-un oltean pescar cu mare patimă, ce-şi împrăştie răbdarea pe apele duminicii.
Semafoarele dorm şi ele în mijlocul drumului, pâlpâindu-şi galbenul.

Se doarme încă, şi de ce nu s-ar dormi, când duminica e ziua când tot românul îşi permite luxul să zăbovească niţel mai mult în patul primit zestre.

E ziua când pe altarul tradiţiei româneşti se sacrifică găinile
autohtone pentru a închega supa prezentă pururea pe mesele
românilor. Mai nou, pentru a veni în ajutorul babelor îndrăgostite de Jose Armando, s-a descoperit supa instant preparată cât timp e „publicitate”.

Duminica e ziua când Miticii şi Vasilii naţiunii o pun de o şeptică americană sau românească, scărpinându-şi esofagul cu ţuică sau bere.

Prin parcurile betonate, pensionarii îşi mai animă bătrâneţile cu câte o partidă de şah sau table,poartă- n casă, şah mat, tuşă şi iar poartă-n casă.
Botez nu e, Crăciun nu e, Paşte nu, parastas nu, nuntă nu, aşa că în zadar tot sună clopotele vrând să-i cheme pe români în bisericile goale ale ţării.

Pline sunt în schimb birturile şi bodegile unde se beau pensiile amărâte şi minţile întunecate ale unui popor aşa zis creştin. Ne fălim că suntem creştini, dar milioane de români zac duminicile prin baruri, paturi, şanţuri, pe bancă în faţa casei. Deşi unii prezenţi în biserică cu trupul, la minte au lanţul picat, inima bate pentru lume, iar cu gândul schimbă valută.

Noi „aleşii Domnului” ne numim protestanţi sau neoprotestanţi, dar nu ştiu ce protestăm. Am protestat oleacă „long time ago” pe când Luther punea dracii
Vaticanului pe jar, dar de atunci stăm cuminţi, eleganţi şi prietenoşi în coteţele noastre izolate cu termopan şi climă, fiind de atâţia amar de ani pe „mucles”.

Până vieţile noastre nu vor fi mărturii care să zguduie şi cea mai împietrită inimă, pe ei îi vom găsi tot acolo, în birt, duminică de duminică, pentru că nu
bisericile noastre construite cu dolari îi va schimba sau atrage pe ei, ci Hristosul din noi ce întoarce şi celălalt obraz, scoţând cu plugul iubirii buruienile urii crescute pe pământurile vii.

„Unde dragoste nu e, nimic nu e” ne cântă întruna Gheorghe Gheorghiu.
Avem scaune tapiţate, amvoane de lux, candelabre scumpe,centrală termică iarna, clima vara (iarna nu-i ca vara).
Avem cor beton, fanfara super (lipsa), grup de laudă şi închinare
cu tobe interzise🙂, grupul Maranata, fratele Dumitru cu acordeon, dar degeaba le avem pe toate când esenţa ne lipseşte.

„Dumnezeu e dragoste” ne spune Ioan, şocând secole la rând omenirea cu cea mai scurtă definiţie a lui Dumnezeu. Dacă El e dragoste, cum se poate ca în bisericile noastre, pe care le numim ambasade ale cerului pe pământ, să fie atâta ură, invidie, răutate, hidoşenie, bal mascat, compromisuri, boală după scaune, bolnavi de amvoniadă, nepotisme.

Ne pupăm şi ne strângem fariseic mâinile odată pe lună când e cina, bolborosind
un „te iubesc frate” spus cu greu şi de pe vârful gurii.

În creştinism există peste 34.000 de denominaţiuni şi mişcări şi cu siguranţă nu din prea multă dragoste s-au divizat. Cântarea cântată fără dragoste de Dumnezeu e ca o manea într-o piaţă publică, cântăm ca să ne arătăm talentele şi vocaţiile.

Predicarea fără iubirea de oameni e ca poezia „Plumb” a lui George Bacovia. Slujirea fără dragoste de Dumnezeu şi semeni, făcută doar cu scopul mârşav de a ne lăuda şi a fi apreciaţi, e mai grea decât meseria de miner prin Valea Jiului.
Din mesele de dragoste care se făceau pe timpul comunismului, în sărăcia acelui regim, a mai rămas doar mesele, dragostea evaporându-se prin case, slujbe, afaceri,
maşini.
Pe treptele neprihănirii pe care trebuie să urcăm din 2 Petru 1-7, penultima treaptă este „dragostea de fraţi” şi apoi ultima „iubirea de oameni”. E imposibil să-i iubim pe oameni când pe fraţi nu-i iubim, sau mai grav îi urâm. Nu avem cum să-i evanghelizăm pe ei, şi să avem pretenţia să se pocăiască, atâta timp cât noi ne muşcăm subtil şi discret între noi.

De aceea suntem doar 1 % din populaţia ţării, şi atât vom rămâne dacă dragostea dintre noi nu va ţâşni prin termopanele bisericilor, inundând întreaga ţară românească cu guvern cu tot.

Transformă-ne repede, Isuse, în clopote ale iubirii chemând contemporanii din birturile lumii… şi duminicile vor fi altfel!”

Am primit acest articol pe mail.

Nu stiu cine este autorul, stiu doar ca e trimis de: Tineret Sfanta Treime (Probabil Bucuresti)

Etichete: , , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: